cuvinte cheie: avocat, avocat drept penal, avocat Cluj, înșelăciunea, obligații civile, contract

Înșelăciunea este o faptă penală frecvent întâlnită în practica judiciară, din cauza faptului că modalitatea de comitere, în unele situații, este similară cu neexecutarea unor obligații civile. În acest sens, trebuie analizat cu prioritate dacă există sau nu rea-credință și dacă autorul a urmărit să obțină un folos material injust.

Codul penal sancționează înșelăciunea la art. 244. Astfel, potrivit alin. (1), inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Totodată, conform alin. (2), înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Având în vedere aceste texte legale, se poate observa faptul că existența laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, în forma de bază, este condiționată de o serie de criterii, precum:

• inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate: autorul trebuie să prezinte victimei aspecte contrare adevărului iar victima infracțiunii trebuie să dea crezare spuselor autorului;
• scopul obținerii unui folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul: înșelăciunea este condiționată de un scop special, fiind necesar ca autorul să urmărească obținerea unor câștiguri cuantificabile în bani pentru sine sau pentru altul, într-un mod injust, adică fără a avea dreptul să le obțină;
• producerea unei pagube: această ultimă condiție vizează lezarea efectivă a patrimoniului victimei, fiind necesar ca aceasta să sufere o pierdere patrimonială, ca urmare a conduitei avute în raport cu autorul infracțiunii.

Înșelăciunea în formă agravată, potrivit art. 224 alin. (2) din Codul penal, presupune îndeplinirea anumitor condiții pentru aplicarea unei sancțiuni majorate, după cum urmează:

• folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase: autorul trebuie să folosească orice nume care nu îi aparține în realitate, fiind indiferent dacă numele folosit aparține sau nu altei persoane. Referitor la calitățile mincinoase, această modalitate de comitere presupune însușirea și prezentarea unor funcții sau titluri pe care autorul nu le are. În fine, alte mijloace frauduloase pot fi reprezentate de utilizarea unor documente false în vederea comiterii faptei.

În contextul comparării înșelăciunii cu neexecutarea unui contract civil, se impune prezentarea unei fapte, care în practica judiciară este urmărită în anumite situații ca infracțiune de înșelăciune. Astfel, atunci când un constructor își asumă obligația de a edifica o construcție și primește în acest sens o sumă de bani, neîndeplinirea obligației asumate la termenul agreat de ambele părți poate să reprezinte o faptă de înșelăciune în forma de bază, în anumite condiții.

Atât în teorie, cât și în practică trebuie făcută o delimitare între sfera dreptului penal și sfera dreptului civil, întrucât dreptul penal nu poate să sancționeze neexecutarea unor obligații civile. În acest sens, cu referire la exemplul dat, pentru a fi incidentă înșelăciunea, pe lângă neexecutarea obligațiilor asumate, autorul trebuie să fi indus victima în eroare cu privire la un aspect pe care aceasta l-a considerat esențial în vederea manifestării acordului de voință, urmărind să obțină un folos patrimonial injust, iar victima trebuie să fi suferit o pierdere patrimonială.

Inducerea în eroare trebuie să privească anumite situații din trecut și din prezent, care pot, în exemplul dat, să fie reprezentate de aspecte precum intenția reală de a duce la bun sfârșit proiectul asumat sau de posibilitatea efectivă a constructorului de a realiza proiectul. Această posibilitate se poate analiza prin raportare la anumite împrejurări precum cunoștințele făptuitorului în domeniul construcțiilor, angajarea unor muncitori, contractarea unor subantreprenori sau achiziționarea materialelor necesare.

Prezentarea ca adevărată sau falsă a unei împrejurări care ar urma să aibă loc în viitor nu poate să reprezinte o inducere în eroare care să atragă incidența infracțiunii de înșelăciune, pentru că o faptă din viitor, care încă nu s-a întâmplat, nu poate să fie adevărată sau falsă, ci poate să fie cel mult o speculație. Atunci când, în mod evident, acea faptă nu are cum să aibă loc, ne vom afla într-o veritabilă inducere în eroare. O asemenea situație poate fi imaginată în contextul în care autorul îi prezintă victimei faptul că urmează să angajeze în viitor, prin intermediul unei societăți, un număr semnificativ de muncitori pentru realizarea proiectului, știind însă că societatea respectivă să află în curs de radiere și că nu va dispune de resursele necesare în vederea realizării proiectului.

Atunci când făptuitorul o induce în eroare pe persoana vătămată cu privire la intenția acestuia de a realiza lucrarea, deși acesta știe că nu urmărește să își îndeplinească obligațiile asumate, va fi incidentă infracțiunea de înșelăciune, dacă există și scopul de a obține un folos patrimonial injust și dacă s-a generat o pagubă în sarcina victimei. În aceeași ipoteză ne aflăm și atunci când constructorul îi prezintă victimei ca adevărată împrejurarea falsă că acesta dispune de toate resursele necesare realizării proiectului.

Așadar, întorcându-ne de unde am pornit, se poate observa cât de esențial este rolul bunei-credințe în cazul delimitării infracțiunii de înșelăciune de dreptul civil. Constructorul, care la momentul încheierii unui contract a fost de rea-credință, neurmărind în realitate să își execute obligațiile asumate ci doar să obțină un folos patrimonial injust, se va face vinovat de comiterea unei fapte de înșelăciune, dacă s-a produs o pagubă.

Desigur, buna-credință nu poate fi contestată atunci când, din motive necunoscute de constructor la momentul încheierii contractului, acesta rămâne ulterior fără forța necesară de muncă pentru a finaliza construcția. Astfel, buna credință nu exclude asumarea unui risc contractual de către presupusa victimă, risc care este specific fiecărui contract în parte.

Totodată, atunci când presupusa victimă este informată în prealabil cu privire la o eventuală creștere a capacității de executare a contractului, informație în considerarea căreia încheie contractul și care este bazată strict pe presupunerile constructorului, dar și cu privire la riscurile aferente (in)capacității de executare din prezent, nu ne vom afla în prezența unei infracțiuni de înșelăciune dacă nu vor fi respectate obligațiile asumate, întrucât nu va exista o veritabilă inducere în eroare.

În concluzie, neexecutarea obligațiilor civile asumate, deși în mod normal antrenează răspunderea civilă contractuală, poate să se circumscrie și noțiunii de înșelăciune din dreptul penal, atunci când sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de norma de incriminare. Este important ca organele judiciare să analizeze, de la caz la caz, existența bunei-credințe la momentul manifestării acordului de voințe. O asemenea analiză ar scoate la iveală dacă făptuitorul a intenționat să obțină un folos patrimonial injust și dacă se face vinovat de comiterea unei fapte de înșelăciune.

articol redactat de av. Bogdan Ioan Mihai Șuta din Baroul Cluj